singuratatea alergatorului de cursa lunga

cateodata ma intreb ce s-a intamplat cu mine in ultimii ani. cand am devenit atat de dependenta de caldura celor din jur? caci mai nou, ideea de a galopa spre mormant de una singura si nestiuta de nimeni ma infioara. si imi amintesc de o vreme cand gaseam fascinant visul postapocaliptic al lui philip k dick; sa orbitezi de unul singur in jurul pamantului, legand intre ele pe calea undelor ramasitele unei umanitati de care esti separat pe vecie. unde s-a pierdut sentimentul acela minunat de detasare in care ma invaluiam odata? asta o fi insemnand sa imbatranesti; devii slab, vulnerabil si ai nevoie de sprijinul celor din jur ? patetic


rust in the brain

by the way, in cursul saptamanii am ajuns (a cata oara) la concluzia ca never say never. 'blocajul radiohead' de care sufeream de vreo 2 ani incoace pare sa se fi dizolvat in cele din urma. iata-ma deci plonjand din nou in euforia drogului dupa o lunga abstinenta. nu sunt sigura ce inseamna chestia asta - ori mi s-au cicatrizat indeajuns ranile de rezist acum sa privesc in ochi fiara trecutului - ori aplic in mod instinctiv principiul "daca te doare un dinte, da cu capul de perete". creierul nu poate trata simultan mai multi stimuli de aceeasi natura -durere, spaima, placere, atentie - asa ca doar cel mai intens reuseste sa strapunga bariera constientului.