Variatiune pe o tema de Andersen

Intr-o zi demonul alb al cunoasterii a rupt un colt din luna si a slefuit din el o oglinda. Un ochi imens din roca argintie – peste care a lasat sa cada trei picaturi din esenta pura ce-i curgea in vene. Apoi a coborat cu oglinda pana la poalele cerului si a lasat-o pe o creasta de munte, cadou omenirii.
Omenii au venit, atrasi de stralucire, s-au adunat din toate colturile lumii sa se uite in apele adanci ale cunoasterii. Si vazura imaginea lumii, in toata fiinta ei. Pe fata oglinzii se tesea un paienjenis infinit de reflexii in care se contopeau trecut, prezent si viitor, a tot ce-a existat sau ar fi putut sa existe in lume. Dar mintile oamenilor n-au putut cuprinde nesfarsita frumusete a ceea ce li se arata ochilor. Ci in locul ei, au vazut o hidosenie orbitoare, un blestem necurat ce ii ademenise pana la capatul pamantului. Asa ca au luat oglinda fermecata si au aruncat-o din varful muntelui. Oglinda s-a sfarmat in mii de cioburi care s-au raspandit luate de vant si au intrat in ochii si in inimile oamenilor. Si fiecare farama de oglinda continua sa reflecte cate o fateta a lumii...
demonul se ghemui trist la poalele cerului si ramase timp de o eternitate cu ochii pironiti la valsul absurd al destinelor noastre